Călătoria e poveste....

Pe o şosea largă şi goală cineva aleargă...
Se aude muzică din ce în ce mai tare şi mai energică în căşti şi peisajul devine cumva golit de sens. Se simte un miros puternic de ploaie abia intrată în pământ şi de praf ud.
Undeva la periferia oraşului timpul se opreşte sub picioarele unui om care cucereşte asfaltul rece, undeva lângă un pod înalt de lemn pe unde nu trece nicio maşină, cineva îşi lasă toată greutatea peste tăcerea dimineţii. Simte adiere uşoară de vânt şi o durere caldă care îi trece ca un curent electric prin tot corpul de fiecare dată când atinge solul....şi încet, încet uită...şi deja nu mai există nimic în jur...nici asfalt, nici muzică, nici oraş, nici griji...

Şi se creează o întreagă altă lume în jur...care se schimbă continuu, o lume care se simte, care te poartă....mulţime de scene care se derulează rapid, o strângere fermă de mână, râsete zgomotoase, miros de cafea, nerăbdare, ţipăt, forţă, umbră, mulţime...

Şi timpul se dilată...şi se petrec atât de multe....Şi nu mai contează nimic, nici destinaţia, nici efortul, nici frigul...Pentru că tot ce e important se petrece deja.



Pe o şosea largă şi goală cineva aleargă...

Constatare, alegeri, filosofie sau ceva....

Tindem să ne ignorăm cu precauție limitele...le lăsăm să ne îngrădească de dragul siguranței și al confortului. Tragem în jurul nostru linii doar, doar nu vom fi atinși de nimic...și sperăm în van că ne atenuăm astfel căderile, ne micșorăm dezamăgirile sau poate măcar ne reducem numărul de eșecuri.

Și, la drept vorbind, se poate supraviețui așa, o fac mulți....

Dar îmi place să cred că în esența ființei mele sunt mult mai mult de atât. Vreau să cred că nu e totul despre scepticism și sarcasm, despre scuturi și bandaje, teamă, granițe și imposibil. Așa că, oricât de greu mi-ar fi, de fiecare dată când îmi descopăr o limită, alerg după ea până când o prind din urmă și o depășesc...



...și, drace, îmi urăsc limitele, sunt enervant de multe. Dar le urăsc atât de tare pentru că mă împiedică, mă forțează să nu particip, să nu mă implic, ma fac inertă și mă obosesc.

Așa că am ales să le înfrunt, iar viața mea e un câmp de luptă pe care se trage în continuu din toate direcțiile...un joc în care singura regulă e că nu există reguli...

Ce-i drept încă mi-e teamă și am eșuat de multe ori și mi-am estimat prost riscurile uneori, n-am câștigat fiecare provocare pe care am acceptat-o, dar am primit în schimb pentru fiecare greșeală o lecție și pentru fiecare succes și mai multă încredere...

M-am simțit liberă...

Da, ăsta e sentimentul...libertate...

E incomparabil...

Carnaval de voci. Carnaval de liniste.

Seara....luminile difuze, masinile care merg incet, racoare si haine comode, baietii care stau tot timpul de vorba la coltul strazii, o doamna imbracata intr-o rochie alba vaporoasa, care lasa o dara notabila de parfum in urma ei si fetele care s-au plimbat toata seara cu rolele si acum isi iau la revedere si se duc spre casa, rockerul care a fost sa joace tenis si si-a uitat cheile, o mama tanara plimbandu-se cu fata ei, cuplul de batrani care se plimba tinandu-se de mana, oamenii imbracati strident ducandu-se spre cluburi si magazinele goale cu vitrini mereu luminate, adiere de vant si muzica in casti, terase pline si relaxare.....pentru ca asa e in fiecare noapte, in fiecare vara. Parfum de liniste.

Undeva....

Îmi doresc să mă fi născut undeva în provincie, într-un orășel cochet și plin de flori, cu magazine colorate la tot pasul, cu oameni puțini, dar veseli, liniștiți, și civilizați...cu străzi înguste, felinare și aer curat. Un loc cu o climă plăcută mai tot timpul anului, îmbietor și revigorant...




Sau poate undeva lângă o mare perfect albastră și mereu limpede, care se unește cu muntele. Un loc plin de oameni care chicotesc și se distrează, care caută cele mai bune locuri să facă fotografii și să se ascundă de soare, un oraș cu multe terase și mulți turiști din toate colțurile lumii...





De fapt....mă imaginez uneori într-un oraș mare și aglomerat, cu multe muzee și teatre, cu bulevarde largi și parcuri mari, cu oameni grăbiți și clădiri înalte, cu ambasade, restaurante și malluri.





Cumva...îmi doresc să mă fi născut de mai multe ori....

Suntem încăpățânți și veșnic nemulțumiți....

Am vrut tot timpul mai mult și n-am putut să acceptăm că ceva e imposibil, am sfidat orice și oricât ca să demonstrăm că avem dreptate, am tratat victoriile ca puncte de plecare și am urcat mereu tot mai sus...chiar și atunci când păream a fi în vârf.

Am avut atâta obstinație și sete de perfect și de tot, încât am urcat cei mai înalți munți, am construit piramide, am lansat rachete în spațiu, am scris milioane de cărți, am inventat, ne-am jucat, ne-am consumat, am luptat....am descoperit sensuri, am găsit noțiuni pentru a descrie orice.
Și așa am modelat lumea....




Și pentru că viața e ascensiune și sacrificiu continuu, dar mai ales competiție cu tine însuți, pentru că nimic nu e mai frumos decât să te oprești și să privești în urmă un drum lung, anevoios și plin de culoare și zbucium, pentru că a avea curaj să-ți provoci în primul rând propriile limite e atât de greu și de frumos...

Nu ne vom opri niciodată și nu ne vom conforma niciodată. Vom ținti mereu acolo unde doar imaginația poate ajunge.




Și toate astea ne fac ai naibii de buni!

Și mi-e dor de voi....

De voi toți cei care ați trecut chiar și câteva momente prin viața mea și ați făcut-o mai frumoasă, de voi toți care acum alergați după idealuri prin toate colțurile lumii și vă văd rar, de voi toți la care țin și sunteți cumva departe...

Și țin la voi pentru că sunteți frumoși și uit cum trece timpul când sunt cu voi, pentru că ați fost suportul, motorul și speranța mea, pentru că ne-am plimbat pe cele mai înguste străzi, am vazut cele mai mișto filme și am lucrat la cele mai tari proiecte.

Vouă care sunteți atât de diferiți și de speciali în felul vostru și, Doamne, am avut norocul să vă cunosc în număr atât de mare încât mi-ar ajunge pentru o viață, vouă care mă faceți să zâmbesc mereu....
Vă doresc să fiți fericiți....oriunde în lumea asta mare v-a dus pe voi viața.

Fiecare zi

Am avut impresia mult timp că nu poți scoate din orice zi ceva interesant de zis, ceva demn de povestit, că sunt zile monotone, stresante, aglomerate și neplacute. Că în unele zile nu găsești inspirație să faci o surpiză, că în altele ai fost prea ocupat să faci pe cineva fericit, că uneori a fost prea frig să ieși din casă să te întâlnești cu cineva, că alteori nu ai avut răbdare să asculți povestea cuiva...

Am realizat în timp că, de fapt, fiecare zi despre care nu poți sa povestești ceva frumos sau plăcut, e o zi în care ai fost orb și surd, o zi în care ai ales sa nu fii atent, să nu asculți, să ignori...o zi pe care tu ai făcut-o urâtă și nesemnificativă și nu o zi care te-a făcut pe tine trist și neîmplinit.


Am învățat să mă întreb în fiecare zi dacă am avut timp să fac sau să văd ceva frumos.




Eu azi am văzut două cupluri de bătrâni care se plimbau și râdeau. Tu?