Oamenii iubesc. Oamenii cântă. Oamenii uită.

Oamenii simt...e ceea ce-i face unici, e ceea ce-i aduce împreună. Te iau de mână şi te descoperă, îţi mărturisesc, te ajută, te primesc...trăiesc prin sine şi prin ceilalţi. Percep şi generează sentimente...visează, se avântă, plâng. Oamenii iubesc....iubesc tot ce-i înconjoară... zâmbetele, ploaia, cerul, rătăcirile, călătoriile, marea, arta...Iubesc viaţa sub toate formele ei, sub toate defectele ei, sfidează prin speranţa lor orice ameninţare.



Oamenii împărtăşesc...e ceea ce-i uneşte cu adevărat. Toate poveştile lor, toate feţele lor, toate secretele lor, tot ce au simţit vreodată.. oamenii le-au cântat. Şi-au cântat tristeţile şi bucuriile, iubirile, eşecurile, visurile, deziluziile... Au lăsat în urmă vieţile lor, toate scrise cu grijă şi pasiune...poveştile lor au devenit legendă, legendele au devenit mit...şi trăiesc încă..



Oamenii renunţă... e slăbiciunea lor cea mai mare. Îşi pierd voinţa, îşi camuflează eşecurile cu scuze, îşi păteză idealurile, aleg să nu mai lupte...Oamenii se resemnează, oamenii uită...uită ceea ce-i defineşte, ceea ce-i înalţă. Se rătăcesc, se separă...



Dar o iau de la capăt, întotdeauna.
E ceea ce pune lumea în mişcare.


E un ciclu etern, ne e înscris în piele şi în suflete, e parte din noi
şi din tot ce suntem, e parte din destinele noastre, din definiţiile noastre.

E cântecul nostru.