Oamenii mari zâmbesc rar, dar trăiesc des

E greu să porţi în spate povara de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău. E chiar trist. E greu sa asculţi Bocelli într-o lume care ascultă Gaga sau să citeşti Paler când toţi citesc reviste glossy. E greu să te deconectezi şi să îţi faci timp să te întâlneşti cu tine...mai ales când toată lumea se aşteaptă să te ocupi de ei. Şi mai greu e să spui ce gândeşti.

Şi totuşi există oameni...oameni care nu se tem să se descopere celorlalţi, care au curaj să spună clar şi răspicat: "Eu nu mă aliniez, eu nu merg în rând cu voi". Oameni înţeleşi prea puţin, oameni cu suflete mari care nu pot să treacă nepăsători şi să pară "la fel". Oameni care zâmbesc amar văzand mocirla şi ceaţa în care trăim, dar care, prin lumina lor, dau o altă consistenţă aerului care îi înconjoară. Oameni care, atunci când râd, râd cu viaţă şi atunci când plâng, plâng din inimă.



Trăiesc...trăiesc intens, prin urmare suferă mai mult, se opun mişcării, prin urmare riscă să fie zdrobiţi des....şi totuşi nu renunţă. Şi totuşi speră...şi îşi cântă în continuare viaţa zâmbind cald de fiecare dată când cineva se opreşte şi îi ascultă...