Am avut atâta obstinație și sete de perfect și de tot, încât am urcat cei mai înalți munți, am construit piramide, am lansat rachete în spațiu, am scris milioane de cărți, am inventat, ne-am jucat, ne-am consumat, am luptat....am descoperit sensuri, am găsit noțiuni pentru a descrie orice.
Și așa am modelat lumea....
Și pentru că viața e ascensiune și sacrificiu continuu, dar mai ales competiție cu tine însuți, pentru că nimic nu e mai frumos decât să te oprești și să privești în urmă un drum lung, anevoios și plin de culoare și zbucium, pentru că a avea curaj să-ți provoci în primul rând propriile limite e atât de greu și de frumos...
Nu ne vom opri niciodată și nu ne vom conforma niciodată. Vom ținti mereu acolo unde doar imaginația poate ajunge.
Și toate astea ne fac ai naibii de buni!
Frumos. Și firesc, probabil.
RăspundețiȘtergereDar nu cumva goana asta e motivată doar de iluzia că, odată ce vom dobândi gablonzurile după care alergăm, ne vom simți mai bine? Și nu reușim să ne simțim bine, ne fixăm doar ca ținte gablonzuri mai strălucitoare - dar, în fond, tot gablonzuri?
Eu tind să cred că oamenii care își setează ca ținte gablonzuri sunt chiar foarte fericiți și savurează momentul în care le obțin. Singurul lucru care îi face să vrea încă mai multe și mai strălucitoare gablonzuri, e lacomia.
RăspundețiȘtergerePai fara acele tinte, fara teluri, unde ar mai fi lupta, motivatia de a merge inainte? Cred ca toti trebuie sa tintim cat mai sus. :)
RăspundețiȘtergere