Undeva....

Îmi doresc să mă fi născut undeva în provincie, într-un orășel cochet și plin de flori, cu magazine colorate la tot pasul, cu oameni puțini, dar veseli, liniștiți, și civilizați...cu străzi înguste, felinare și aer curat. Un loc cu o climă plăcută mai tot timpul anului, îmbietor și revigorant...




Sau poate undeva lângă o mare perfect albastră și mereu limpede, care se unește cu muntele. Un loc plin de oameni care chicotesc și se distrează, care caută cele mai bune locuri să facă fotografii și să se ascundă de soare, un oraș cu multe terase și mulți turiști din toate colțurile lumii...





De fapt....mă imaginez uneori într-un oraș mare și aglomerat, cu multe muzee și teatre, cu bulevarde largi și parcuri mari, cu oameni grăbiți și clădiri înalte, cu ambasade, restaurante și malluri.





Cumva...îmi doresc să mă fi născut de mai multe ori....

Suntem încăpățânți și veșnic nemulțumiți....

Am vrut tot timpul mai mult și n-am putut să acceptăm că ceva e imposibil, am sfidat orice și oricât ca să demonstrăm că avem dreptate, am tratat victoriile ca puncte de plecare și am urcat mereu tot mai sus...chiar și atunci când păream a fi în vârf.

Am avut atâta obstinație și sete de perfect și de tot, încât am urcat cei mai înalți munți, am construit piramide, am lansat rachete în spațiu, am scris milioane de cărți, am inventat, ne-am jucat, ne-am consumat, am luptat....am descoperit sensuri, am găsit noțiuni pentru a descrie orice.
Și așa am modelat lumea....




Și pentru că viața e ascensiune și sacrificiu continuu, dar mai ales competiție cu tine însuți, pentru că nimic nu e mai frumos decât să te oprești și să privești în urmă un drum lung, anevoios și plin de culoare și zbucium, pentru că a avea curaj să-ți provoci în primul rând propriile limite e atât de greu și de frumos...

Nu ne vom opri niciodată și nu ne vom conforma niciodată. Vom ținti mereu acolo unde doar imaginația poate ajunge.




Și toate astea ne fac ai naibii de buni!

Și mi-e dor de voi....

De voi toți cei care ați trecut chiar și câteva momente prin viața mea și ați făcut-o mai frumoasă, de voi toți care acum alergați după idealuri prin toate colțurile lumii și vă văd rar, de voi toți la care țin și sunteți cumva departe...

Și țin la voi pentru că sunteți frumoși și uit cum trece timpul când sunt cu voi, pentru că ați fost suportul, motorul și speranța mea, pentru că ne-am plimbat pe cele mai înguste străzi, am vazut cele mai mișto filme și am lucrat la cele mai tari proiecte.

Vouă care sunteți atât de diferiți și de speciali în felul vostru și, Doamne, am avut norocul să vă cunosc în număr atât de mare încât mi-ar ajunge pentru o viață, vouă care mă faceți să zâmbesc mereu....
Vă doresc să fiți fericiți....oriunde în lumea asta mare v-a dus pe voi viața.

Fiecare zi

Am avut impresia mult timp că nu poți scoate din orice zi ceva interesant de zis, ceva demn de povestit, că sunt zile monotone, stresante, aglomerate și neplacute. Că în unele zile nu găsești inspirație să faci o surpiză, că în altele ai fost prea ocupat să faci pe cineva fericit, că uneori a fost prea frig să ieși din casă să te întâlnești cu cineva, că alteori nu ai avut răbdare să asculți povestea cuiva...

Am realizat în timp că, de fapt, fiecare zi despre care nu poți sa povestești ceva frumos sau plăcut, e o zi în care ai fost orb și surd, o zi în care ai ales sa nu fii atent, să nu asculți, să ignori...o zi pe care tu ai făcut-o urâtă și nesemnificativă și nu o zi care te-a făcut pe tine trist și neîmplinit.


Am învățat să mă întreb în fiecare zi dacă am avut timp să fac sau să văd ceva frumos.




Eu azi am văzut două cupluri de bătrâni care se plimbau și râdeau. Tu?

Oamenii mari zâmbesc rar, dar trăiesc des

E greu să porţi în spate povara de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău. E chiar trist. E greu sa asculţi Bocelli într-o lume care ascultă Gaga sau să citeşti Paler când toţi citesc reviste glossy. E greu să te deconectezi şi să îţi faci timp să te întâlneşti cu tine...mai ales când toată lumea se aşteaptă să te ocupi de ei. Şi mai greu e să spui ce gândeşti.

Şi totuşi există oameni...oameni care nu se tem să se descopere celorlalţi, care au curaj să spună clar şi răspicat: "Eu nu mă aliniez, eu nu merg în rând cu voi". Oameni înţeleşi prea puţin, oameni cu suflete mari care nu pot să treacă nepăsători şi să pară "la fel". Oameni care zâmbesc amar văzand mocirla şi ceaţa în care trăim, dar care, prin lumina lor, dau o altă consistenţă aerului care îi înconjoară. Oameni care, atunci când râd, râd cu viaţă şi atunci când plâng, plâng din inimă.



Trăiesc...trăiesc intens, prin urmare suferă mai mult, se opun mişcării, prin urmare riscă să fie zdrobiţi des....şi totuşi nu renunţă. Şi totuşi speră...şi îşi cântă în continuare viaţa zâmbind cald de fiecare dată când cineva se opreşte şi îi ascultă...

Oamenii iubesc. Oamenii cântă. Oamenii uită.

Oamenii simt...e ceea ce-i face unici, e ceea ce-i aduce împreună. Te iau de mână şi te descoperă, îţi mărturisesc, te ajută, te primesc...trăiesc prin sine şi prin ceilalţi. Percep şi generează sentimente...visează, se avântă, plâng. Oamenii iubesc....iubesc tot ce-i înconjoară... zâmbetele, ploaia, cerul, rătăcirile, călătoriile, marea, arta...Iubesc viaţa sub toate formele ei, sub toate defectele ei, sfidează prin speranţa lor orice ameninţare.



Oamenii împărtăşesc...e ceea ce-i uneşte cu adevărat. Toate poveştile lor, toate feţele lor, toate secretele lor, tot ce au simţit vreodată.. oamenii le-au cântat. Şi-au cântat tristeţile şi bucuriile, iubirile, eşecurile, visurile, deziluziile... Au lăsat în urmă vieţile lor, toate scrise cu grijă şi pasiune...poveştile lor au devenit legendă, legendele au devenit mit...şi trăiesc încă..



Oamenii renunţă... e slăbiciunea lor cea mai mare. Îşi pierd voinţa, îşi camuflează eşecurile cu scuze, îşi păteză idealurile, aleg să nu mai lupte...Oamenii se resemnează, oamenii uită...uită ceea ce-i defineşte, ceea ce-i înalţă. Se rătăcesc, se separă...



Dar o iau de la capăt, întotdeauna.
E ceea ce pune lumea în mişcare.


E un ciclu etern, ne e înscris în piele şi în suflete, e parte din noi
şi din tot ce suntem, e parte din destinele noastre, din definiţiile noastre.

E cântecul nostru.

Puterea obisnuintei

Uneori lucrurile ne iau prin surprindere, la fel si oamenii....la fel cum de multe ori ne dezamagesc sau ne doboara. Totusi, de cele mai multe ori surprizele nu sunt placute, motiv pentru care devenim sceptici in privinta lor si tindem sa ne planuim viata in detaliu, la milimetru ca sa fim scutiti de neplaceri si de neprevazut. Asadar, alegem sa ne mintim...sigur si inofensiv ca sa nu suferim.... ne aparam, cel putin asa credem, si ne e bine, e confortabil....pe cale de consecinta ajungem sa traim rigid, programat, ne mintim constant si frumos, facem compromisuri ca sa ne pastram centura de siguranta si le asezam una peste alta, haotic, necontrolat pentru ca suntem convinsi ca asa e cel mai bine, ca asa e corect....si lucrurile chiar merg bine pentru o perioada si ne plac, ne admiram chiar pentru disciplina de care am dat dovada....pana cand realizam ca viata noastra intreaga e o tesatura carpita, aranjata sa para frumoasa de la depaetare, dar pe masura ce ne apropiem de ea mai mult ii observam cute, cusaturi aleatorii si strambe, o creatie demna de un amator speriat ca i-ar putea scapa acul si s-ar intepa.

Atunci devine intr-adevar complicat, cand realizam asta, ajungem la o rascruce si suntem obligati sa alegem....sa alegem intre a o lua de la capat sa recroim diferit sau a continua drumul imperfect pe care am mers pana acum. Ce e ciudat e ca de cele mai multe ori alegem sa facem ce e corect, ce trebuie sa facem, ce ne zic ceilalti sa facem, nu ceea ce simtim, nu ceea ce credem....Ni s-a intamplat de multe ori si de cele mai multe ori am fost previzibili si le-am facut pe plac celorlalti, doar ca undeva la mijloc ne-am pierdut pe noi, undeva am lasat deoparte lucrurile pe care vroiam sa le facem, visurile in care credeam pentru a face ceea ce trebuia, ceea ce era bine...undeva am renuntat sa ne mai lasam surprinsi, undeva am devenit pesimisti si posomorati...undeva am impiedicat viata sa isi urmeze cursul, l-am deviat prostesc, din frica, din orgoliu....undeva am renuntat sa mai luptam si am pierdut. Am devenit niste comedianti tristi si dezorientati...

Si intrebarile si grijile ne asalteaza, ne consuma.....ne e frica. De fapt, asta e tot, ne e frica....si preferam sa ocolim pe drumul pe care il stim decat sa pasim inainte in necunoscut.
Ne plangem de mila...carpim...

Intrebarea e: "Pana cand?"