Carnaval de voci. Carnaval de liniste.

Seara....luminile difuze, masinile care merg incet, racoare si haine comode, baietii care stau tot timpul de vorba la coltul strazii, o doamna imbracata intr-o rochie alba vaporoasa, care lasa o dara notabila de parfum in urma ei si fetele care s-au plimbat toata seara cu rolele si acum isi iau la revedere si se duc spre casa, rockerul care a fost sa joace tenis si si-a uitat cheile, o mama tanara plimbandu-se cu fata ei, cuplul de batrani care se plimba tinandu-se de mana, oamenii imbracati strident ducandu-se spre cluburi si magazinele goale cu vitrini mereu luminate, adiere de vant si muzica in casti, terase pline si relaxare.....pentru ca asa e in fiecare noapte, in fiecare vara. Parfum de liniste.

Undeva....

Îmi doresc să mă fi născut undeva în provincie, într-un orășel cochet și plin de flori, cu magazine colorate la tot pasul, cu oameni puțini, dar veseli, liniștiți, și civilizați...cu străzi înguste, felinare și aer curat. Un loc cu o climă plăcută mai tot timpul anului, îmbietor și revigorant...




Sau poate undeva lângă o mare perfect albastră și mereu limpede, care se unește cu muntele. Un loc plin de oameni care chicotesc și se distrează, care caută cele mai bune locuri să facă fotografii și să se ascundă de soare, un oraș cu multe terase și mulți turiști din toate colțurile lumii...





De fapt....mă imaginez uneori într-un oraș mare și aglomerat, cu multe muzee și teatre, cu bulevarde largi și parcuri mari, cu oameni grăbiți și clădiri înalte, cu ambasade, restaurante și malluri.





Cumva...îmi doresc să mă fi născut de mai multe ori....

Suntem încăpățânți și veșnic nemulțumiți....

Am vrut tot timpul mai mult și n-am putut să acceptăm că ceva e imposibil, am sfidat orice și oricât ca să demonstrăm că avem dreptate, am tratat victoriile ca puncte de plecare și am urcat mereu tot mai sus...chiar și atunci când păream a fi în vârf.

Am avut atâta obstinație și sete de perfect și de tot, încât am urcat cei mai înalți munți, am construit piramide, am lansat rachete în spațiu, am scris milioane de cărți, am inventat, ne-am jucat, ne-am consumat, am luptat....am descoperit sensuri, am găsit noțiuni pentru a descrie orice.
Și așa am modelat lumea....




Și pentru că viața e ascensiune și sacrificiu continuu, dar mai ales competiție cu tine însuți, pentru că nimic nu e mai frumos decât să te oprești și să privești în urmă un drum lung, anevoios și plin de culoare și zbucium, pentru că a avea curaj să-ți provoci în primul rând propriile limite e atât de greu și de frumos...

Nu ne vom opri niciodată și nu ne vom conforma niciodată. Vom ținti mereu acolo unde doar imaginația poate ajunge.




Și toate astea ne fac ai naibii de buni!

Și mi-e dor de voi....

De voi toți cei care ați trecut chiar și câteva momente prin viața mea și ați făcut-o mai frumoasă, de voi toți care acum alergați după idealuri prin toate colțurile lumii și vă văd rar, de voi toți la care țin și sunteți cumva departe...

Și țin la voi pentru că sunteți frumoși și uit cum trece timpul când sunt cu voi, pentru că ați fost suportul, motorul și speranța mea, pentru că ne-am plimbat pe cele mai înguste străzi, am vazut cele mai mișto filme și am lucrat la cele mai tari proiecte.

Vouă care sunteți atât de diferiți și de speciali în felul vostru și, Doamne, am avut norocul să vă cunosc în număr atât de mare încât mi-ar ajunge pentru o viață, vouă care mă faceți să zâmbesc mereu....
Vă doresc să fiți fericiți....oriunde în lumea asta mare v-a dus pe voi viața.

Fiecare zi

Am avut impresia mult timp că nu poți scoate din orice zi ceva interesant de zis, ceva demn de povestit, că sunt zile monotone, stresante, aglomerate și neplacute. Că în unele zile nu găsești inspirație să faci o surpiză, că în altele ai fost prea ocupat să faci pe cineva fericit, că uneori a fost prea frig să ieși din casă să te întâlnești cu cineva, că alteori nu ai avut răbdare să asculți povestea cuiva...

Am realizat în timp că, de fapt, fiecare zi despre care nu poți sa povestești ceva frumos sau plăcut, e o zi în care ai fost orb și surd, o zi în care ai ales sa nu fii atent, să nu asculți, să ignori...o zi pe care tu ai făcut-o urâtă și nesemnificativă și nu o zi care te-a făcut pe tine trist și neîmplinit.


Am învățat să mă întreb în fiecare zi dacă am avut timp să fac sau să văd ceva frumos.




Eu azi am văzut două cupluri de bătrâni care se plimbau și râdeau. Tu?

Oamenii mari zâmbesc rar, dar trăiesc des

E greu să porţi în spate povara de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău. E chiar trist. E greu sa asculţi Bocelli într-o lume care ascultă Gaga sau să citeşti Paler când toţi citesc reviste glossy. E greu să te deconectezi şi să îţi faci timp să te întâlneşti cu tine...mai ales când toată lumea se aşteaptă să te ocupi de ei. Şi mai greu e să spui ce gândeşti.

Şi totuşi există oameni...oameni care nu se tem să se descopere celorlalţi, care au curaj să spună clar şi răspicat: "Eu nu mă aliniez, eu nu merg în rând cu voi". Oameni înţeleşi prea puţin, oameni cu suflete mari care nu pot să treacă nepăsători şi să pară "la fel". Oameni care zâmbesc amar văzand mocirla şi ceaţa în care trăim, dar care, prin lumina lor, dau o altă consistenţă aerului care îi înconjoară. Oameni care, atunci când râd, râd cu viaţă şi atunci când plâng, plâng din inimă.



Trăiesc...trăiesc intens, prin urmare suferă mai mult, se opun mişcării, prin urmare riscă să fie zdrobiţi des....şi totuşi nu renunţă. Şi totuşi speră...şi îşi cântă în continuare viaţa zâmbind cald de fiecare dată când cineva se opreşte şi îi ascultă...

Oamenii iubesc. Oamenii cântă. Oamenii uită.

Oamenii simt...e ceea ce-i face unici, e ceea ce-i aduce împreună. Te iau de mână şi te descoperă, îţi mărturisesc, te ajută, te primesc...trăiesc prin sine şi prin ceilalţi. Percep şi generează sentimente...visează, se avântă, plâng. Oamenii iubesc....iubesc tot ce-i înconjoară... zâmbetele, ploaia, cerul, rătăcirile, călătoriile, marea, arta...Iubesc viaţa sub toate formele ei, sub toate defectele ei, sfidează prin speranţa lor orice ameninţare.



Oamenii împărtăşesc...e ceea ce-i uneşte cu adevărat. Toate poveştile lor, toate feţele lor, toate secretele lor, tot ce au simţit vreodată.. oamenii le-au cântat. Şi-au cântat tristeţile şi bucuriile, iubirile, eşecurile, visurile, deziluziile... Au lăsat în urmă vieţile lor, toate scrise cu grijă şi pasiune...poveştile lor au devenit legendă, legendele au devenit mit...şi trăiesc încă..



Oamenii renunţă... e slăbiciunea lor cea mai mare. Îşi pierd voinţa, îşi camuflează eşecurile cu scuze, îşi păteză idealurile, aleg să nu mai lupte...Oamenii se resemnează, oamenii uită...uită ceea ce-i defineşte, ceea ce-i înalţă. Se rătăcesc, se separă...



Dar o iau de la capăt, întotdeauna.
E ceea ce pune lumea în mişcare.


E un ciclu etern, ne e înscris în piele şi în suflete, e parte din noi
şi din tot ce suntem, e parte din destinele noastre, din definiţiile noastre.

E cântecul nostru.